Cel mai mic și mai simpatic pacient

Copiii. Copiii sunt cei mai drăguți pacienți din lume.

– Hai A., vrei să mergem jos acolo unde ti-am povestit că e dragut?

-… (pauza)

– Știi, noi avem niște OZN-uri acolo jos care luminează, sunt cele mai drăguțe OZN-uri din lume (lampile de operație). Sunt mari și colorate si luminează foarte tare. Mie îmi place tare mult acolo jos.

La care, spre surprinderea mea, A. spune cu o bucurie enorma pe față:

– Mergem la operație? Haide la operație! Mie îmi place la operație!

– Gata, la operație mergem, unde altundeva? :))

A trebuit sa repetăm analizele de sânge, iar metoda cea mai rapidă in așteptarea intervenției chirurgicale este hemoleucograma care se ia din înțepătura in deget.

– A.,stii, noi pentru ca mergem la operație suntem niște Supereroi, nu?

Cu un zâmbet mare pe față, A. răspunde, DA!

– Si orice Supererou trebuie să treacă niște teste înainte, nu e asa?

– Ba da…

– Ei, testul tău de Supererou este sa te înțepe cineva în deget.

– Dar nu vreau… 😦

– Pai nu poți fii Supererou atunci.

– Mmmmmbine, dar eu vreau să fiu Supererou!

Și l-am lăsat împreună cu mama lui la recoltări, timp în care eu am avut niște treabă pe secție. Când m-am întors să îi iau, A. îmi arată mandru degetul lui pansat cu un leucoplast: Uite, acum sunt Supererou, am trecut testul, putem merge acum la operație?

Ce să mai spui? M-a luat de mâna cu degetul înțepat, si ca doi Supereroi am mers spre blocul operator 🙂

Advertisements

Să ne amuzăm un pic, zic

Să va povestesc o întâmplare simpatică 🙂

Făceam zilele trecute o internare unui pacient cam de vârsta mea. (nu dau cifre exacte din motive de confidențialitate). Iar pentru că așa este etic, moral și corect, vorbeam cu “d-voastră” cu el, ca cu orice pacient de pe secție. Eu îl întrebam: și ce VA supără, de ce AȚI venit la spital, ce VA doare? etc. Pacientul: pai sa îți spun, stai ca ÎȚI aduc foile, uite aici rmn-ul. Eu în continuare, din ce in ce mai apăsat, încercam sa îi arat ca vorbesc cu “dvoastra” cu el, poate poate se prinde și, din respect pentru atitudinea mea, va vorbi si el la fel.

Lucrurile au început sa degenereze puțin, el tot prietena lui ma considera, așa ca la un moment dat i-am zis: Aș aprecia tare mult dacă nu m-ați mai tutui. Pauză. Liniște. Am terminat anamneza, pacientul se întoarce in salon, ma duc peste vreo 10 minute sa îi dau ceva la semnat, îmi ia foaia si spune exact așa: te rog să ma ierți pentru faza de mai devreme 😂

Până la urmă faza a fost simpatică, n-am ce zice 😄

Vă salut,

E.

O nouă viață, o nouă responsabilitate

Este29216687_10216388220958507_7610754143936980940_n marți seara, 15.05.2018. La doi ani după ultimul articol scris pe blog. Nu știu de ce n-am mai scris, sincer să vă spun nu știu nici de ce scriu acum. Dar simt că trebuie să ma exprim. Să vă spun vouă, cititorilor mei, că am ajuns medic, cu punct si virgulă sunt Dr. Emanuela Onisâi, medic rezident ORL

Au trecut aproape 6 luni de când am intrat în lumea nouă a medicilor rezidenți, a “bună ziua, sunt medic rezident și aș dori să facem foaie de internare, dacă se poate”. Citeam ultimele 5 articole scrise aici și am observat că tendința mea când eram stundent era să plec din țară. Dar vă spun cu bucurie că încă sunt aici, probabil pentru o lungă perioadă de timp. Sunt medic rezident ORL în București. Și mă bucură acest lucru.

Viața de rezident este una atât de diferită față de cea de stundent. Responsabilitațile sunt înmulțite cu 1000, dar satisfacțiile cu 1 milion. Satisfacția când poți spune cu sinceritate “Operație s-a terminat. Soțul/fiica/băiatul/prietenul/tatăl dumneavostră se află în terapie intensivă, mâine dimineață va fi pe secție, puteți sa îl vizitați între 15:00-16:00”. Satisfacția când pacientul întelege că, pentru binele lui, trebuie să semneze și pentru “buton” dacă se întâmpla să nu il putem intuba, și că a respira în urmatoarele săptămâni este mai important decât a vorbi 🙂

Am recitit articolele. Am rămas aici, în țara mea, unde simt că îmi e locul.

Sunt atâtea neajunsuri, dar sunt fericită. Sunt mulțumită. Am încredere și mă trezesc dimineața fără să îmi pară rău.

Deși e ora 21:00, îmi e somn. Mă voi băga imediat în pat.

Vă salut.

Cu stimă,

E.

ent

Despre viitori doctori și pacienți sau despre cum vrei să ajuți și rămâi cu un gust amar în gură

Povestea e reală, nimic imaginat, nimic adăugat din burtă, totul trăit pe propria piele.

Eram împreună cu prietenul meu în Gara de Nord, urma să plecăm din București. Și pentru că mai erau cam încă 40 minute până să plece trenul, ne-am hotărât să stăm să mâncăm un cartof de la McDonalds (shhhh, știm că nu ne face bine). În timp ce mâncam și discutam, am observat la masa din spatele nostru o doamnă în vâstă care avea în fața ei, pe masă, un pahar de unică folosință cu apă și un sandwich. Doamna era îngrijită ba chiar avea și un bagaj voluminos după dânsa. Și mi s-a rupt sufletul, mă credeți? Așa, pur și simplu, mi s-a făcut instant milă. M-am dus la dânsa, am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva, mâncare, apă etc, sfioasă mi-a spus că nu refuză. I-am luat 2 sticle de apă, 2 sandwichuri și niște cartofi, am zis să aibă parte și dumneai de o masă copioasă.

Pentru că am un talent de a atrage pacienții bătrâni la vorbărie, am aflat că a fost operată pe cord (un stent sau ceva, post-infarct, nu mai rețin) acum ceva vreme, a venit acum pentru control, iar pe lângă vorbărie am și observat pe linia mediană (de mijloc) a toracelui un pansament nou, curat, gătit cum se cuvine. Îmi spusese că a fost la SUUB la control astăzi de dimineață și că se întoarce acasă. Mai avea de așteptat aprox. 8 ore după următorul tren. Venise timpul să plecăm și noi. O întreb dacă o mai pot ajuta cu ceva și mi-a aruncat o privire … nu știu, am simțit-o până în măduva oaselor, vorba aceea. Și insist, și insist. Ca să îmi spună că nu are destui bani pentru tren. Că și-a luat medicamentele și a rămas cu 10 lei. Dacă îi pot da 50 lei pentru că merge cu Nașu’, trebuia să ajungă tocmai la Câmpulung Moldovenesc. Zic, hai, ce mi-s 50 lei? Dacă am de unde să îi dau, îi dau, fără să plâng după ei.

Dar aici a fost punctul de cotitură a următoarei mele întâlniri cu dânsa. “Mamă, nu accept banii dacă nu îmi lași nr tău de telefon, ca atunci când mă voi mai întoarce la control să ți-i dau înapoi”. Ok, ce poate fi rău în asta? Poftim numărul, și om mai vedea. Asta se întampla prin vară, undeva prin luna Iulie. Este neapărat de menționat faptul că mi-a scăpat că sunt studentă la medicină.

01-ghandi-find-yourself-in-the-service-of-others1Și primesc într-o seară de luni un telefon:Alo! De la Spitalul Universitar vă sun! Domnișoara doctor Ema? Da, nu chiar doctor, dar eu sunt. Sunt doamna asistentă cutărică, vă caută o bunică. Ok …”Bună seaaaaaara domnișoara doctor! Sunt eu, bunica de la Câmpulung Moldovenesc. M-am internat la spital, de fapt nu m-am internat ca am refuzat. Sunt aici la urgențe. Puteți să veniți până la mine?” Întamplarea face că fix în acea seară, într-o oră urma să plec în gardă la SUUB. Și îmi împachetez lucurile, plec mai devreme de acasă să am timp să trec pe la ea și apoi să fiu și în timp util în gardă și ajung la critici, unde era dânsa.

“Domnișoara dooooctor, uitați, nu vreau să stau, trebuie să plec acasă. Dar trebuia să mă văd cu dumneavoastră. Am refuzat ambulanța care mă ducea acasă pentru că vreau să plec cu trenul. Ce mai faceți?”. Eu, luându-mi în serios rolul de om care a mers de nenumărate ori în gărzi, și care știam cu ce se mănâncă fișele alea, peste ce să mă uit, timing, etc, o rog pe doamna asistentă să îmi dea și mie foaia dânsei să văd despre ce e vorba. Analizele pe numele ei, semnătura de refuz a ambulanței, niște modificări la inimă și rinichi, totul era acolo. “Vreți neapărat să plecați? Am înteles că ar fi mai bine să stați.”. “Dada, vreau acasă”. Și refuzul de internare era tot acolo. “Mă puteți duce până la taxi? Vreau să merg la gară, am tren la 21:30. Și mai vreau să vorbesc ceva cu dumneavoastră”. “Ok, sigur, hai să mergem.”

Și lipa lipa încetișor spre taxi, eu foarte bine-voitoare, vă spun, cu toată sinceritatea mea, i-am zis că nu trebuie să îmi înapoieze banii. E bătrână și înteleg pe de o parte. “Nu, domnișoara doctor, am nevoie de ajutor. Îmi mai puteți da 50 lei?’ Sincer, am rămas puțin interzisă. Singurul motiv pentru care dânsa mă sunase este că avea nevoie de bani. Acum, cu toată sinceritatea, chiar nu înteleg de ce i-am oferit din nou. Am făcut-o. Fără regrete. Dar de ce? Nu știu.

“Domnișoara doctor, mă întorc săptămâna viitoare la control la rinichi, puteți veni cu mine și cu nepoata?”. “Nu doamnă, am și eu programul meu, cursurile mele, locurile unde trebuie neapărat să ajung, nu pot să vin.”

Și trece o săptămână, mă sună de pe un alt număr. “Sunteți în București? Veniți cu mine?” Nu pot. “Bine, vă mai sun” Nu e nevoie să mă mai sunați. Și a tot insistat, 7-8 apeluri la care n-am mai răspuns.

Ca într-un final, aseară să mă sune alt număr. Având niște responsabilități la nivel de serie, nu pot să nu răspund la numere necunoscute, poate mă suna dl. conferențiar să îmi zică ca nu facem curs a doua zi :)) “Violeta tu esti?” Nu, nu sunt. “Cum adică nu ești?” Nu sunt. “Dar cine e la telefon”. Ema … și liniște. “Domnișoara Eeeeeemaaaa! Sunt la Floreasca, mi s-a făcut iar rău, am stat câteva zile aici, mi-au dat drumul azi. Veniți mâine să mă scoateți din spital?” În sfârșit am avut curajul să zic nu (mă sunase de pe numărul nepoatei, ce spanac ….). Și i-am zis să nu mă mai sune, am ajutat-o cu ce a vrut, i-am dat niște bani pe care i-am dat cu tot sufletul, nu îi vreau înapoi, am cerut explicații la spital pentru dânsa, dar mai mult nu pot. Reacția dumneaei: “Bine bine bine bine! La reveredere!” Și PAC, telefonul închis în nas. Atât.

Nu sunt supărată, nu sunt furioasă, sunt doar dezamagită, dar nu știu de ce.

butstill

Exercițiu de imaginație

Haideți să facem un exercițiu de imaginație.

Sunteți bolnavă de poliartrită reumatoidă (primul exemplu care mi-a trecut prin cap. PAR este o boală autoimună, care afectează articulațiile și care prin inflamația pe care o determină determină dureri articulare foarte mari). Ați primit diagnosticul cu 2-3 ani în urmă, împreună cu el și un tratament, care în prezent vă face bine și totuși mai vreți o a doua opinie. Nu este nimic rău în asta. Nu condamn.

Vă luați dimineața liberă de la serviciu și prin recomandări, ajungețiwaiting_room să vă faceți internare de o zi în spital, la medicul despre care auziți lucruri bune. Acesta vine, vă vede, vă consultă, vă explică ce e cu boala, se uită peste radiografii, vă liniștește, vă spune că îi dați de cap împreuna și vă spune să așteptați să faceti o ecografie de umăr. Medicul dumneavoastră merge și discută cu medicul care face ecografii de umăr și vă spune să așteptați.

Să ne imaginăm că discutăm acum despre medicul însărcinat cu ecografia. Are la ușa cabinetului său 8 pacienți care stau să aștepte. Toți pentru consultații de zi. Alți pacienți internați, mai gravi, așteaptă vizita de dimineață. Medicul merge să facă vizita. Apoi are examen cu studenții. Într-un final vine și la examen și începe să îi asculte. Toți stau în salonul în care sunteți dumneavoastră. Medicul trebuie să iasă 2 minute. Și să ne imaginăm că dumneavoastră începeți să spuneți de toate din cer până la pământ cum trebuie să așteptați atăt de mult. Că nu vă bagă în seamă. Să ne imaginăm că încercăm să vă facem să înțelegeți că el e unul singur, iar pacienții sunt mulți. Plus, mai are și studenți la examen. Și că o să vă vadă. Frustrată ne ziceți că plătiți o sumă lunar pentru asigurări de sănătate și trebuie să așteptați atât. Din nou, încercăm să vă explicăm ca nu e vina dânsului. Să ne imaginăm că nu vreți să înțelegeți și cu toate astea sunteți doritoare de o discuție în contradictoriu cu noi. Încercăm să vă facem să înțelegeți rațional că dânsul nu se poate multiplica. Nu doriți a înțelege. Până la urmă ajungem la concluzia că e defect de sistem. De acord. Și acum să ne imaginăm altceva.

Colegul meu vă întreabă dacă dumneavoastră ca pacient sunteți dispusă să faceți ceva pentrdemocracy_thumbu ca serviciul de sănătate să fie mai benefic pacienților. Ramaneți puțin fără cuvinte și spuneți că nu aveți ce face. Colegul meu vă dă exemple. Lucruri se pot face. Răspunsul: ei,să schimbe ăia mari ceva. Mai încercăm să vă demonstrăm că dacă pacienții vor un sistem mai bun, trebuie să fie și dispuși să facă ceva pentru schimbare.

Problema e că nimeni nu e dispus. Toată lumea așteaptă ca cei mari să facă ceva. Niciodată nu se va schimba nimic în țara asta dacă nu luăm atitudine fiecare dintre noi. Azi o plângere la minister, mâine alta, azi o scrisoare deschisă, mâine alta. Știți …ar trebui ca noi, cei mulți să dovedim putere de decizie; și tot noi să fim doritori de schimbări.

Dar dacă stăm cu mâinile în sân, nimeni nu o să facă nimic pentru noi niciodată.

Avem puterea de a schimba ceva … trebuie doar să credem în ea. im...possibleDacă toată lumea se culcă pe o ureche vom trăi mereu într-un sistem șubred și care nu pune pacienții pe primul loc. Din păcate, asta se întâmplă astăzi.

Dar fiecare atitudine contează. Important e să ne implicăm.

 

 

…era doar un exercițiu de imaginație. Sau nu?

Îmi va demonstra oare vremea?

image

Sunt în stagiul de neurologie. Nu contează la ce spital. N-am fost de foarte multe ori la patul pacienților, recunosc, asta pentru ca această materie necesită enorm de multă informație de aflat și de acumulat pentru a avea habar din ce cauză este bolnav pacientul tău.

Dar puținele ocazii în care am fost m-au făcut să îmi pun mereu întrebarea “de ce reușesc să mă întorc la spital mereu cu un gând pozitiv?”.

Saloane cu oameni țintuiți la pat, cu un miros de îți venea să faci cale întoarsă, cu oameni care nu știu de ei, mulți dintre ei singuri. Crize epileptice, persoane complet imobile, oameni în vârstă care nu pot să spună nici măcar în ce oraș se află, limbaje greu de înțeles.

Și l-am întâlnit pe domnul A. Cu un aer de intelectual, cu o deschidere să primească 13 studenți în salon și cu un vocabular de îți era mai mare dragul să il asculți, m-a învățat ca nu contează mediul din care provii. Dintr-o familie săracă, crescut pe vremea lui Ceaușescu, cu multe boli încă din copilărie, a reușit să își învingă limitele și să ajungă cineva. Nu ii cunosc profesia, dar îl consider “cineva” pentru ca pe mine m-a învățat ce înseamnă dorința de ieși din mediocritate. Domnul A. s-a luptat cu vremea lui și cu a mea și mi-a demonstrat ca orice om este capabil să devină ceea ce își dorește. Poate de aceea am plecat din salonul domnealui cu zâmbetul pe buze.

Doamna O., care cu o zi în urmă suferise un accident vascular cerebral și care si-a “pierdut” 70% din vorbire, a fost de acord să stea pe un scaun în fața a 12 studenți și un medic, să ne lase și pe noi să punem în practică ca învățasem până atunci. Nu degeaba am menționat ca boala dânsei nu survenise cu mult timp în urmă, pentru ca a fi dispus să ajuți niște studenți să vadă lucruri noi, în condițiile în care te afli în ziua respectivă, înseamnă ca ești om. Doamna O., deși un om foarte obișnuit, mi-a dat o lecție nemaipomenita: deși se găsea intr-un moment vulnerabil (tind să subliniez ca în momentul acela nu era în niciun pericol) a reprezentat definiția unui caracter frumos, în adevăratul sens al cuvântului.

Îmi place să cred ca poate undeva în străfundul minții, mă întorc la spital pentru oameni ca aceștia, deși, rațional vorbind, mă trezesc dimineața pentru a fi prezentă la cursuri în ideea de a mai înțelege câte ceva din specialitatea asta enormă.

Oare acest gand pozitiv ar fi un argument pentru a lua cu adevărat în considerare dorința de a rămâne în țară și a fi “medicul oamenilor mei“? Nu știu, sper ca vremea să imi demonstreze.

image

Aș dori să fiu medicul oamenilor mei

EmaStudenții mediciniști nu intră în miezul practicării acestei profesii până în anul IV de facultate, iar primul contact adevărat cu sistemul are loc în anul III, când se face materia numită „Semiologie medicală“. Abia de-atunci îți poți crea o privire de ansamblu cât mai aproape de adevăr asupra sistemului sanitar din România. În primii doi ani de facultate, eram 100% sigură că după terminarea ei și a rezidențiatului voi rămâne în țară și voi profesa aici. Eram perfect convinsă că voi putea aduce o mică schimbare la locul de muncă. Pe atunci nu luam multe aspecte  în calcul pentru simplul motiv că nu le cunoșteam. În anul III am început să am parte de interacțiuni cu cadrele medicale în spitale, dar mai ales cu pacienții români. Din al doilea semestru  al acelui an am început să mă răzgândesc și mă gândesc cât mai mult la opțiunea de a pleca. Apoi, până în prima lună a anului IV eram perfect convinsă că voi pleca din țară. Nimeni nu putea să mă facă să mă răzgândesc. Dar a venit anul IV plin cu stagii în spitale, cu practică la patul pacientului și cu lucruri învățate din mers. Mi-au plăcut. Iar de atunci se dă această luptă în mintea mea, de a pleca sau de a sta. Încă nu am luat o decizie, așa că vă prezint numai argumentele care plutesc zilnic în mintea mea.
    Pentru mine, cel mai puternic motiv de a rămâne în țară îl reprezintă faptul că mă cunosc și știu că voi fi capabilă să aduc o schimbare în mediul în care voi lucra. Practica, numeroasele gărzi în care am consultat împreună cu mentorii mei (prin această cale doresc să le mai mulțumesc încă o dată) mi-au arătat că există diverse tipuri de personalități pe care le întâlnești în spitale, dar toți acești oameni au în comun un lucru: sunt în cel mai slab moment al lor, în momentul de maximă vulnerabilitate. Așa am învățat să empatizez, să înțeleg, să încerc să vorbesc cu calm, să îmi fac timp ca să le explic în ce constau problemele lor medicale.  De-aceea cred că aici, în țara mea, aș putea avea o influență puternică asupra oamenilor din jurul meu.
     În România, în București, am dat de medici cu adevărat minunați,  oameni în adevăratul sens al cuvântului. Nu doar că se purtau exemplar cu pacienții lor, dar de fiecare dată și-au făcut timp să mă primească în gărzi, să îmi explice procesele de apariție a bolii, să mă determine să îmi iau responsabilități cu privire la informația transmisă pacienților sau aparținătorilor. Pe scurt, m-au învățat să fiu un medic bun. Încă nu am ajuns la nivelul de a mă considera îndreptățită să mă numesc medic, dar, privind în viitor, știu de unde voi culege informația pe care nu o găsești în cărți. Acești medici fac parte din argumentele pentru  a rămâne în țară, pentru că, dacă nu aș pleca, aș avea imensa posibilitate să fiu medic rezident sub aripa lor și să continui să cresc profesional. Sunt sigură că și în străinătate aș găsi medici foarte buni, dar aceștia sunt ai mei, sunt oamenii care m-au luat de mică și m-au învățat să gândesc obiectiv.
     În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, aici este familia mea. Oriunde te poți adapta dacă ești deschis, îți poți face prieteni noi, dar știm cu toții că  „nicăieri nu e ca acasă“. Aici sunt părinții mei, surorile mele, prietenii mei cei mai buni, oricând mă pot întoarce la ei să îi salut sau să le dau o îmbrățișare. Nu vorbesc de comoditate, trăiesc de cinci ani departe de părinți, am învățat să mă descurc singură (la fel ca 90% din studenții bucureșteni, indiferent de facultate), ci vorbesc de posibilitatea de a petrece timp real împreună.
    Însă recunosc că, pe de altă parte, există cel puțin trei argumente pentru care aș pleca din țară. În ordinea crescătoare a importanței lor: remunerația primită pentru munca prestată, respectul pacienților, sistemul străin de sănătate și de educație a viitorilor medici.
     Remunerația muncii prestate e de la sine înțeles că e o cauză majoră pentru care tinerii medici pleacă, uneori în masă. Ecuația e simplă: tu, cel angajat la stat, cu un salariu de 1500 de lei pe lună, și cu gărzi plătite sub nivelul de efort fizic pe care trebuie să îl depui, trebuie să te descurci cu: chirie (dacă stai singur într-o garsonieră, trebuie să dai din start 800 de lei), abonamente de metrou și/sau RATB (70+50 de lei/lună = 120 de lei/lună), utilități (căldură, apă, gaze, care ajung la 300 RON/lună) etc. Realist vorbind, vei rămâne cu aproximativ 300–500 de lei/lună, din care trebuie să mănânci și să te îmbraci. Asta până ajungi „medic mare“, dar între timp ce faci? Tot pe banii părinților? Nu e îndeajuns că deja ai stat șase ani de zile pe banii lor?
     Cât despre respectul pacienților față de meseria noastră, să spunem doar că lasă multe de dorit. Eram într-o gardă, pacienta, o doamnă mai în vârstă, venise împreună cu fiul ei, un bărbat de 40 și ceva de ani. Acesta ținuse morțiș să fie de față la consult și am acceptat. După încheierea anamnezei și a examenului clinic, mă așezasem la masă să scriu. Concentrată la ce aveam de făcut, nu observasem că fiul stătea în picioare lângă mine, cu mâinile încrucișate și mă scruta din priviri. L-am întrebat cu ce îl pot ajuta, a zis că doar vrea să observe și el. L-am rugat să aștepte afară până ies analizele și până termin eu de scris consultul, deoarece camera de gardă era plină. N-a dat niciun semn să plece, stătea și se uita insistent,  să verifice ca nu cumva să stau degeaba. Ulterior, medicul rezident cu care eram în camera de gardă i-a cerut foarte respectuos să iasă pe hol. Poftiți răspunsul lui: „Frumoasă, frumoasă, dar cam grasă.“ Această atitudine, înmulțită cu 1.000, ne dă suma atitudinilor pe care o au pacienții și cei dragi lor în raport cu medicii. De ce n-aș vrea să plec unde știu că munca mea va fi respectată de pacienți și aparținători?
     Cel mai important argument pentru plecarea din țară, în clipa aceasta, este nivelul la care se află calitatea cadrelor universitare (majoritatea, nu uităm excepțiile), a procesului de învățare și de evaluare. Aș pleca din cauză asistenților universitari care își pun foi de consultații în față să nu îi recunoaștem, să nu îi întrebăm dacă mai facem ceva astăzi. A profesorilor universitari care vin la curs și citesc slide-urile cuvânt cu cuvânt. A sălilor de curs prea mici pentru serii de 80 de persoane și a zilelor în care am stat câte doi pe un scaun, cocoțați pe bănci, sau chiar în picioare, timp de două ore.
     Sunt multe necunoscute cu privire la viața de medic rezident, dar, ca student, imaginea care ajunge la tine este a unei vieți grele, batjocorite câteodată de cadrele spitalicești, de prea multe gă11061652_10208143328721354_6313767529066084570_nrzi, așteptări prea mari, deschidere prea puține. Nu aș vrea să mă las influențată de argumentele negative, dar, făcând o analiză atentă a ce poate oferi viața de medic din România comparativ cu țările nordice, de exemplu, nu ai cum să nu îți pui niște semne de întrebare. Sper totuși ca vremea să îmi demonstreze că am pentru ce rămâne la mine acasă. Aș dori să fiu medicul oamenilor mei.