În mintea unui “doctor mic”

“A sunat garda, zice ca vrea sa meargă până jos un doctor mic”

Pacientul pe scaun: Care-s doctorii mici?

Eu: rezidenții, ei sunt doctorii mici.

Pacientul aruncă un zâmbet ascuns, înțelegător.

Sunt un doctor mic, chiar cel mai mic dintre doctori pentru că acuși termin deabia anul 1. Poate în lumea lor sunt mic. În lumea mea, din curtea școlii până la ultimul examen din facultate, sunt un doctor mare; de fapt, sunt cel mai mare doctor din lumea unui om mic. Ajung la spital și în mintea mea fulgeră niște idei cum că azi aș putea fi cu adevărat util. Util medicilor mari, asistentelor, pacienților; de ce nu, poate chiar util mie.

Mintea unui doctor mic e mereu ocupată să fie cu un pas înaintea doctorilor mari. Evident că în majoritatea cazurilor e aproape imposibil (experiența, cunoștințele teoretice și practice), dar alergi printre idei cum să faci bine și corect lucruri care nu ți se cer cu punct și virgulă să fie făcute. Și nu ești observat de cele mai multe ori pentru că pentru oamenii din jurul tău devin naturale. Ba chiar nici nu mă deranjează pentru ca ajung seara acasă și ȘTIU că azi am fost măcar cu o singură dată cu un pas înaintea unui “doctor mare”. Cu o decizie de a scrie externarea unui pacient, care după calculele tale azi ar trebui să plece acasă, cu un tratament scris pentru o anumită afecțiune exact ca la carte și exact cum îi place “doctorului mare”, cu masa de operație pregătita cum îi place lui. Și ajungi frânt acasă, dar cu un zâmbet mic ca tine în colțul gurii 🙂

Un doctor mic aleargă toată ziua. Un etaj, două, trei, aleargă să fie acolo la timp. Să nu rateze să vadă evoluția unui pacient, să nu rateze sa observe o operație, sa facă 3 externări și să aspire o ureche. Un doctor mic greșește. Câteodată o dă în bară rău și încearcă să își repare greșeala fără să apeleze la ajutorul nimănui. Câteodată nu îi iese și cu fruntea plecată cere ajutor. Și se rezolvă. Și învață. Fiți convinși că nu o sa mai repete greșeala.

Un doctor mic învață ceva nou în fiecare zi. Să dea o veste bună. Să dea o veste proastă. Să citească un CT pe diagonală și să nu rateze vreo informație importantă. Doctorul mic trebuie să învețe sistemul de la 0. Când e bine să faci așa, când nu; învață coduri, proceduri, termeni noi, învață să țină minte niște lucruri de nu a auzit în viața lui ca să ajunga acasă să le caute pe net sau în cărți. Un doctor mic învață să aprecieze somnul cum nu l-a apreciat niciodată. Învață ce înseamnă cu adevărat weekendurile libere și timpul liber.

E bine tare să fii doctor mic.

41118230_10217954479113982_8636757586726617088_n

Cel mai mic și mai simpatic pacient

Copiii. Copiii sunt cei mai drăguți pacienți din lume.

– Hai A., vrei să mergem jos acolo unde ti-am povestit că e dragut?

-… (pauza)

– Știi, noi avem niște OZN-uri acolo jos care luminează, sunt cele mai drăguțe OZN-uri din lume (lampile de operație). Sunt mari și colorate si luminează foarte tare. Mie îmi place tare mult acolo jos.

La care, spre surprinderea mea, A. spune cu o bucurie enorma pe față:

– Mergem la operație? Haide la operație! Mie îmi place la operație!

– Gata, la operație mergem, unde altundeva? :))

A trebuit sa repetăm analizele de sânge, iar metoda cea mai rapidă in așteptarea intervenției chirurgicale este hemoleucograma care se ia din înțepătura in deget.

– A.,stii, noi pentru ca mergem la operație suntem niște Supereroi, nu?

Cu un zâmbet mare pe față, A. răspunde, DA!

– Si orice Supererou trebuie să treacă niște teste înainte, nu e asa?

– Ba da…

– Ei, testul tău de Supererou este sa te înțepe cineva în deget.

– Dar nu vreau… 😦

– Pai nu poți fii Supererou atunci.

– Mmmmmbine, dar eu vreau să fiu Supererou!

Și l-am lăsat împreună cu mama lui la recoltări, timp în care eu am avut niște treabă pe secție. Când m-am întors să îi iau, A. îmi arată mandru degetul lui pansat cu un leucoplast: Uite, acum sunt Supererou, am trecut testul, putem merge acum la operație?

Ce să mai spui? M-a luat de mâna cu degetul înțepat, si ca doi Supereroi am mers spre blocul operator 🙂

Să ne amuzăm un pic, zic

Să va povestesc o întâmplare simpatică 🙂

Făceam zilele trecute o internare unui pacient cam de vârsta mea. (nu dau cifre exacte din motive de confidențialitate). Iar pentru că așa este etic, moral și corect, vorbeam cu “d-voastră” cu el, ca cu orice pacient de pe secție. Eu îl întrebam: și ce VA supără, de ce AȚI venit la spital, ce VA doare? etc. Pacientul: pai sa îți spun, stai ca ÎȚI aduc foile, uite aici rmn-ul. Eu în continuare, din ce in ce mai apăsat, încercam sa îi arat ca vorbesc cu “dvoastra” cu el, poate poate se prinde și, din respect pentru atitudinea mea, va vorbi si el la fel.

Lucrurile au început sa degenereze puțin, el tot prietena lui ma considera, așa ca la un moment dat i-am zis: Aș aprecia tare mult dacă nu m-ați mai tutui. Pauză. Liniște. Am terminat anamneza, pacientul se întoarce in salon, ma duc peste vreo 10 minute sa îi dau ceva la semnat, îmi ia foaia si spune exact așa: te rog să ma ierți pentru faza de mai devreme 😂

Până la urmă faza a fost simpatică, n-am ce zice 😄

Vă salut,

E.