Despre viitori doctori și pacienți sau despre cum vrei să ajuți și rămâi cu un gust amar în gură

Povestea e reală, nimic imaginat, nimic adăugat din burtă, totul trăit pe propria piele.

Eram împreună cu prietenul meu în Gara de Nord, urma să plecăm din București. Și pentru că mai erau cam încă 40 minute până să plece trenul, ne-am hotărât să stăm să mâncăm un cartof de la McDonalds (shhhh, știm că nu ne face bine). În timp ce mâncam și discutam, am observat la masa din spatele nostru o doamnă în vâstă care avea în fața ei, pe masă, un pahar de unică folosință cu apă și un sandwich. Doamna era îngrijită ba chiar avea și un bagaj voluminos după dânsa. Și mi s-a rupt sufletul, mă credeți? Așa, pur și simplu, mi s-a făcut instant milă. M-am dus la dânsa, am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva, mâncare, apă etc, sfioasă mi-a spus că nu refuză. I-am luat 2 sticle de apă, 2 sandwichuri și niște cartofi, am zis să aibă parte și dumneai de o masă copioasă.

Pentru că am un talent de a atrage pacienții bătrâni la vorbărie, am aflat că a fost operată pe cord (un stent sau ceva, post-infarct, nu mai rețin) acum ceva vreme, a venit acum pentru control, iar pe lângă vorbărie am și observat pe linia mediană (de mijloc) a toracelui un pansament nou, curat, gătit cum se cuvine. Îmi spusese că a fost la SUUB la control astăzi de dimineață și că se întoarce acasă. Mai avea de așteptat aprox. 8 ore după următorul tren. Venise timpul să plecăm și noi. O întreb dacă o mai pot ajuta cu ceva și mi-a aruncat o privire … nu știu, am simțit-o până în măduva oaselor, vorba aceea. Și insist, și insist. Ca să îmi spună că nu are destui bani pentru tren. Că și-a luat medicamentele și a rămas cu 10 lei. Dacă îi pot da 50 lei pentru că merge cu Nașu’, trebuia să ajungă tocmai la Câmpulung Moldovenesc. Zic, hai, ce mi-s 50 lei? Dacă am de unde să îi dau, îi dau, fără să plâng după ei.

Dar aici a fost punctul de cotitură a următoarei mele întâlniri cu dânsa. “Mamă, nu accept banii dacă nu îmi lași nr tău de telefon, ca atunci când mă voi mai întoarce la control să ți-i dau înapoi”. Ok, ce poate fi rău în asta? Poftim numărul, și om mai vedea. Asta se întampla prin vară, undeva prin luna Iulie. Este neapărat de menționat faptul că mi-a scăpat că sunt studentă la medicină.

01-ghandi-find-yourself-in-the-service-of-others1Și primesc într-o seară de luni un telefon:Alo! De la Spitalul Universitar vă sun! Domnișoara doctor Ema? Da, nu chiar doctor, dar eu sunt. Sunt doamna asistentă cutărică, vă caută o bunică. Ok …”Bună seaaaaaara domnișoara doctor! Sunt eu, bunica de la Câmpulung Moldovenesc. M-am internat la spital, de fapt nu m-am internat ca am refuzat. Sunt aici la urgențe. Puteți să veniți până la mine?” Întamplarea face că fix în acea seară, într-o oră urma să plec în gardă la SUUB. Și îmi împachetez lucurile, plec mai devreme de acasă să am timp să trec pe la ea și apoi să fiu și în timp util în gardă și ajung la critici, unde era dânsa.

“Domnișoara dooooctor, uitați, nu vreau să stau, trebuie să plec acasă. Dar trebuia să mă văd cu dumneavoastră. Am refuzat ambulanța care mă ducea acasă pentru că vreau să plec cu trenul. Ce mai faceți?”. Eu, luându-mi în serios rolul de om care a mers de nenumărate ori în gărzi, și care știam cu ce se mănâncă fișele alea, peste ce să mă uit, timing, etc, o rog pe doamna asistentă să îmi dea și mie foaia dânsei să văd despre ce e vorba. Analizele pe numele ei, semnătura de refuz a ambulanței, niște modificări la inimă și rinichi, totul era acolo. “Vreți neapărat să plecați? Am înteles că ar fi mai bine să stați.”. “Dada, vreau acasă”. Și refuzul de internare era tot acolo. “Mă puteți duce până la taxi? Vreau să merg la gară, am tren la 21:30. Și mai vreau să vorbesc ceva cu dumneavoastră”. “Ok, sigur, hai să mergem.”

Și lipa lipa încetișor spre taxi, eu foarte bine-voitoare, vă spun, cu toată sinceritatea mea, i-am zis că nu trebuie să îmi înapoieze banii. E bătrână și înteleg pe de o parte. “Nu, domnișoara doctor, am nevoie de ajutor. Îmi mai puteți da 50 lei?’ Sincer, am rămas puțin interzisă. Singurul motiv pentru care dânsa mă sunase este că avea nevoie de bani. Acum, cu toată sinceritatea, chiar nu înteleg de ce i-am oferit din nou. Am făcut-o. Fără regrete. Dar de ce? Nu știu.

“Domnișoara doctor, mă întorc săptămâna viitoare la control la rinichi, puteți veni cu mine și cu nepoata?”. “Nu doamnă, am și eu programul meu, cursurile mele, locurile unde trebuie neapărat să ajung, nu pot să vin.”

Și trece o săptămână, mă sună de pe un alt număr. “Sunteți în București? Veniți cu mine?” Nu pot. “Bine, vă mai sun” Nu e nevoie să mă mai sunați. Și a tot insistat, 7-8 apeluri la care n-am mai răspuns.

Ca într-un final, aseară să mă sune alt număr. Având niște responsabilități la nivel de serie, nu pot să nu răspund la numere necunoscute, poate mă suna dl. conferențiar să îmi zică ca nu facem curs a doua zi :)) “Violeta tu esti?” Nu, nu sunt. “Cum adică nu ești?” Nu sunt. “Dar cine e la telefon”. Ema … și liniște. “Domnișoara Eeeeeemaaaa! Sunt la Floreasca, mi s-a făcut iar rău, am stat câteva zile aici, mi-au dat drumul azi. Veniți mâine să mă scoateți din spital?” În sfârșit am avut curajul să zic nu (mă sunase de pe numărul nepoatei, ce spanac ….). Și i-am zis să nu mă mai sune, am ajutat-o cu ce a vrut, i-am dat niște bani pe care i-am dat cu tot sufletul, nu îi vreau înapoi, am cerut explicații la spital pentru dânsa, dar mai mult nu pot. Reacția dumneaei: “Bine bine bine bine! La reveredere!” Și PAC, telefonul închis în nas. Atât.

Nu sunt supărată, nu sunt furioasă, sunt doar dezamagită, dar nu știu de ce.

butstill

Exercițiu de imaginație

Haideți să facem un exercițiu de imaginație.

Sunteți bolnavă de poliartrită reumatoidă (primul exemplu care mi-a trecut prin cap. PAR este o boală autoimună, care afectează articulațiile și care prin inflamația pe care o determină determină dureri articulare foarte mari). Ați primit diagnosticul cu 2-3 ani în urmă, împreună cu el și un tratament, care în prezent vă face bine și totuși mai vreți o a doua opinie. Nu este nimic rău în asta. Nu condamn.

Vă luați dimineața liberă de la serviciu și prin recomandări, ajungețiwaiting_room să vă faceți internare de o zi în spital, la medicul despre care auziți lucruri bune. Acesta vine, vă vede, vă consultă, vă explică ce e cu boala, se uită peste radiografii, vă liniștește, vă spune că îi dați de cap împreuna și vă spune să așteptați să faceti o ecografie de umăr. Medicul dumneavoastră merge și discută cu medicul care face ecografii de umăr și vă spune să așteptați.

Să ne imaginăm că discutăm acum despre medicul însărcinat cu ecografia. Are la ușa cabinetului său 8 pacienți care stau să aștepte. Toți pentru consultații de zi. Alți pacienți internați, mai gravi, așteaptă vizita de dimineață. Medicul merge să facă vizita. Apoi are examen cu studenții. Într-un final vine și la examen și începe să îi asculte. Toți stau în salonul în care sunteți dumneavoastră. Medicul trebuie să iasă 2 minute. Și să ne imaginăm că dumneavoastră începeți să spuneți de toate din cer până la pământ cum trebuie să așteptați atăt de mult. Că nu vă bagă în seamă. Să ne imaginăm că încercăm să vă facem să înțelegeți că el e unul singur, iar pacienții sunt mulți. Plus, mai are și studenți la examen. Și că o să vă vadă. Frustrată ne ziceți că plătiți o sumă lunar pentru asigurări de sănătate și trebuie să așteptați atât. Din nou, încercăm să vă explicăm ca nu e vina dânsului. Să ne imaginăm că nu vreți să înțelegeți și cu toate astea sunteți doritoare de o discuție în contradictoriu cu noi. Încercăm să vă facem să înțelegeți rațional că dânsul nu se poate multiplica. Nu doriți a înțelege. Până la urmă ajungem la concluzia că e defect de sistem. De acord. Și acum să ne imaginăm altceva.

Colegul meu vă întreabă dacă dumneavoastră ca pacient sunteți dispusă să faceți ceva pentrdemocracy_thumbu ca serviciul de sănătate să fie mai benefic pacienților. Ramaneți puțin fără cuvinte și spuneți că nu aveți ce face. Colegul meu vă dă exemple. Lucruri se pot face. Răspunsul: ei,să schimbe ăia mari ceva. Mai încercăm să vă demonstrăm că dacă pacienții vor un sistem mai bun, trebuie să fie și dispuși să facă ceva pentru schimbare.

Problema e că nimeni nu e dispus. Toată lumea așteaptă ca cei mari să facă ceva. Niciodată nu se va schimba nimic în țara asta dacă nu luăm atitudine fiecare dintre noi. Azi o plângere la minister, mâine alta, azi o scrisoare deschisă, mâine alta. Știți …ar trebui ca noi, cei mulți să dovedim putere de decizie; și tot noi să fim doritori de schimbări.

Dar dacă stăm cu mâinile în sân, nimeni nu o să facă nimic pentru noi niciodată.

Avem puterea de a schimba ceva … trebuie doar să credem în ea. im...possibleDacă toată lumea se culcă pe o ureche vom trăi mereu într-un sistem șubred și care nu pune pacienții pe primul loc. Din păcate, asta se întâmplă astăzi.

Dar fiecare atitudine contează. Important e să ne implicăm.

 

 

…era doar un exercițiu de imaginație. Sau nu?

Îmi va demonstra oare vremea?

image

Sunt în stagiul de neurologie. Nu contează la ce spital. N-am fost de foarte multe ori la patul pacienților, recunosc, asta pentru ca această materie necesită enorm de multă informație de aflat și de acumulat pentru a avea habar din ce cauză este bolnav pacientul tău.

Dar puținele ocazii în care am fost m-au făcut să îmi pun mereu întrebarea “de ce reușesc să mă întorc la spital mereu cu un gând pozitiv?”.

Saloane cu oameni țintuiți la pat, cu un miros de îți venea să faci cale întoarsă, cu oameni care nu știu de ei, mulți dintre ei singuri. Crize epileptice, persoane complet imobile, oameni în vârstă care nu pot să spună nici măcar în ce oraș se află, limbaje greu de înțeles.

Și l-am întâlnit pe domnul A. Cu un aer de intelectual, cu o deschidere să primească 13 studenți în salon și cu un vocabular de îți era mai mare dragul să il asculți, m-a învățat ca nu contează mediul din care provii. Dintr-o familie săracă, crescut pe vremea lui Ceaușescu, cu multe boli încă din copilărie, a reușit să își învingă limitele și să ajungă cineva. Nu ii cunosc profesia, dar îl consider “cineva” pentru ca pe mine m-a învățat ce înseamnă dorința de ieși din mediocritate. Domnul A. s-a luptat cu vremea lui și cu a mea și mi-a demonstrat ca orice om este capabil să devină ceea ce își dorește. Poate de aceea am plecat din salonul domnealui cu zâmbetul pe buze.

Doamna O., care cu o zi în urmă suferise un accident vascular cerebral și care si-a “pierdut” 70% din vorbire, a fost de acord să stea pe un scaun în fața a 12 studenți și un medic, să ne lase și pe noi să punem în practică ca învățasem până atunci. Nu degeaba am menționat ca boala dânsei nu survenise cu mult timp în urmă, pentru ca a fi dispus să ajuți niște studenți să vadă lucruri noi, în condițiile în care te afli în ziua respectivă, înseamnă ca ești om. Doamna O., deși un om foarte obișnuit, mi-a dat o lecție nemaipomenita: deși se găsea intr-un moment vulnerabil (tind să subliniez ca în momentul acela nu era în niciun pericol) a reprezentat definiția unui caracter frumos, în adevăratul sens al cuvântului.

Îmi place să cred ca poate undeva în străfundul minții, mă întorc la spital pentru oameni ca aceștia, deși, rațional vorbind, mă trezesc dimineața pentru a fi prezentă la cursuri în ideea de a mai înțelege câte ceva din specialitatea asta enormă.

Oare acest gand pozitiv ar fi un argument pentru a lua cu adevărat în considerare dorința de a rămâne în țară și a fi “medicul oamenilor mei“? Nu știu, sper ca vremea să imi demonstreze.

image

Aș dori să fiu medicul oamenilor mei

EmaStudenții mediciniști nu intră în miezul practicării acestei profesii până în anul IV de facultate, iar primul contact adevărat cu sistemul are loc în anul III, când se face materia numită „Semiologie medicală“. Abia de-atunci îți poți crea o privire de ansamblu cât mai aproape de adevăr asupra sistemului sanitar din România. În primii doi ani de facultate, eram 100% sigură că după terminarea ei și a rezidențiatului voi rămâne în țară și voi profesa aici. Eram perfect convinsă că voi putea aduce o mică schimbare la locul de muncă. Pe atunci nu luam multe aspecte  în calcul pentru simplul motiv că nu le cunoșteam. În anul III am început să am parte de interacțiuni cu cadrele medicale în spitale, dar mai ales cu pacienții români. Din al doilea semestru  al acelui an am început să mă răzgândesc și mă gândesc cât mai mult la opțiunea de a pleca. Apoi, până în prima lună a anului IV eram perfect convinsă că voi pleca din țară. Nimeni nu putea să mă facă să mă răzgândesc. Dar a venit anul IV plin cu stagii în spitale, cu practică la patul pacientului și cu lucruri învățate din mers. Mi-au plăcut. Iar de atunci se dă această luptă în mintea mea, de a pleca sau de a sta. Încă nu am luat o decizie, așa că vă prezint numai argumentele care plutesc zilnic în mintea mea.
    Pentru mine, cel mai puternic motiv de a rămâne în țară îl reprezintă faptul că mă cunosc și știu că voi fi capabilă să aduc o schimbare în mediul în care voi lucra. Practica, numeroasele gărzi în care am consultat împreună cu mentorii mei (prin această cale doresc să le mai mulțumesc încă o dată) mi-au arătat că există diverse tipuri de personalități pe care le întâlnești în spitale, dar toți acești oameni au în comun un lucru: sunt în cel mai slab moment al lor, în momentul de maximă vulnerabilitate. Așa am învățat să empatizez, să înțeleg, să încerc să vorbesc cu calm, să îmi fac timp ca să le explic în ce constau problemele lor medicale.  De-aceea cred că aici, în țara mea, aș putea avea o influență puternică asupra oamenilor din jurul meu.
     În România, în București, am dat de medici cu adevărat minunați,  oameni în adevăratul sens al cuvântului. Nu doar că se purtau exemplar cu pacienții lor, dar de fiecare dată și-au făcut timp să mă primească în gărzi, să îmi explice procesele de apariție a bolii, să mă determine să îmi iau responsabilități cu privire la informația transmisă pacienților sau aparținătorilor. Pe scurt, m-au învățat să fiu un medic bun. Încă nu am ajuns la nivelul de a mă considera îndreptățită să mă numesc medic, dar, privind în viitor, știu de unde voi culege informația pe care nu o găsești în cărți. Acești medici fac parte din argumentele pentru  a rămâne în țară, pentru că, dacă nu aș pleca, aș avea imensa posibilitate să fiu medic rezident sub aripa lor și să continui să cresc profesional. Sunt sigură că și în străinătate aș găsi medici foarte buni, dar aceștia sunt ai mei, sunt oamenii care m-au luat de mică și m-au învățat să gândesc obiectiv.
     În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, aici este familia mea. Oriunde te poți adapta dacă ești deschis, îți poți face prieteni noi, dar știm cu toții că  „nicăieri nu e ca acasă“. Aici sunt părinții mei, surorile mele, prietenii mei cei mai buni, oricând mă pot întoarce la ei să îi salut sau să le dau o îmbrățișare. Nu vorbesc de comoditate, trăiesc de cinci ani departe de părinți, am învățat să mă descurc singură (la fel ca 90% din studenții bucureșteni, indiferent de facultate), ci vorbesc de posibilitatea de a petrece timp real împreună.
    Însă recunosc că, pe de altă parte, există cel puțin trei argumente pentru care aș pleca din țară. În ordinea crescătoare a importanței lor: remunerația primită pentru munca prestată, respectul pacienților, sistemul străin de sănătate și de educație a viitorilor medici.
     Remunerația muncii prestate e de la sine înțeles că e o cauză majoră pentru care tinerii medici pleacă, uneori în masă. Ecuația e simplă: tu, cel angajat la stat, cu un salariu de 1500 de lei pe lună, și cu gărzi plătite sub nivelul de efort fizic pe care trebuie să îl depui, trebuie să te descurci cu: chirie (dacă stai singur într-o garsonieră, trebuie să dai din start 800 de lei), abonamente de metrou și/sau RATB (70+50 de lei/lună = 120 de lei/lună), utilități (căldură, apă, gaze, care ajung la 300 RON/lună) etc. Realist vorbind, vei rămâne cu aproximativ 300–500 de lei/lună, din care trebuie să mănânci și să te îmbraci. Asta până ajungi „medic mare“, dar între timp ce faci? Tot pe banii părinților? Nu e îndeajuns că deja ai stat șase ani de zile pe banii lor?
     Cât despre respectul pacienților față de meseria noastră, să spunem doar că lasă multe de dorit. Eram într-o gardă, pacienta, o doamnă mai în vârstă, venise împreună cu fiul ei, un bărbat de 40 și ceva de ani. Acesta ținuse morțiș să fie de față la consult și am acceptat. După încheierea anamnezei și a examenului clinic, mă așezasem la masă să scriu. Concentrată la ce aveam de făcut, nu observasem că fiul stătea în picioare lângă mine, cu mâinile încrucișate și mă scruta din priviri. L-am întrebat cu ce îl pot ajuta, a zis că doar vrea să observe și el. L-am rugat să aștepte afară până ies analizele și până termin eu de scris consultul, deoarece camera de gardă era plină. N-a dat niciun semn să plece, stătea și se uita insistent,  să verifice ca nu cumva să stau degeaba. Ulterior, medicul rezident cu care eram în camera de gardă i-a cerut foarte respectuos să iasă pe hol. Poftiți răspunsul lui: „Frumoasă, frumoasă, dar cam grasă.“ Această atitudine, înmulțită cu 1.000, ne dă suma atitudinilor pe care o au pacienții și cei dragi lor în raport cu medicii. De ce n-aș vrea să plec unde știu că munca mea va fi respectată de pacienți și aparținători?
     Cel mai important argument pentru plecarea din țară, în clipa aceasta, este nivelul la care se află calitatea cadrelor universitare (majoritatea, nu uităm excepțiile), a procesului de învățare și de evaluare. Aș pleca din cauză asistenților universitari care își pun foi de consultații în față să nu îi recunoaștem, să nu îi întrebăm dacă mai facem ceva astăzi. A profesorilor universitari care vin la curs și citesc slide-urile cuvânt cu cuvânt. A sălilor de curs prea mici pentru serii de 80 de persoane și a zilelor în care am stat câte doi pe un scaun, cocoțați pe bănci, sau chiar în picioare, timp de două ore.
     Sunt multe necunoscute cu privire la viața de medic rezident, dar, ca student, imaginea care ajunge la tine este a unei vieți grele, batjocorite câteodată de cadrele spitalicești, de prea multe gă11061652_10208143328721354_6313767529066084570_nrzi, așteptări prea mari, deschidere prea puține. Nu aș vrea să mă las influențată de argumentele negative, dar, făcând o analiză atentă a ce poate oferi viața de medic din România comparativ cu țările nordice, de exemplu, nu ai cum să nu îți pui niște semne de întrebare. Sper totuși ca vremea să îmi demonstreze că am pentru ce rămâne la mine acasă. Aș dori să fiu medicul oamenilor mei.

Feluri de părinți

family-304918_640

Felul 1

Mă întorceam de la facultate într-o zi, era o după-masă târzie. În metrou la Victoriei s-au urcat multe persoane, ca de obicei. Lumea vâna scaune de parcă alergau spre “locul unde merge regele singur”, la propriu. Dar cred că știți și voi cum este senzația și cum se vede de afară. O mămică, de vreo 27-28 ani, cu băiețelul ei de 3-4 ani, foarte frumos de altfel, urcă împreună. Era un scaun gol în vagonul în care stăteam eu (PS: pentru cârcotași, eu stăteam în picioare :P) și se aruncă pe el o doamnă pe la vreo 35 ani. Cu o eleganță aparte, un domn în training (ai fi putut spune că este “cocalar”, în termeni românești) îi oferă locul doamnei cu copilul. Ea îl așează pe el pe scaun și a urmat această conversație:

Copilul, plângând cu lacrimi de crocodil: dar eu vreau să stau acolo! (arătând spre locul unde se aștezase doamna de 35 ani)

Mama: Mircea dragă, acolo este locul doamnei, iar acesta este al tău.

Mircea: dar era liber, voiam să stau acolo

Mama: Mircea, nu o putem ridica pe doamnă să stai tu acolo, ai deja locul tău aici

Copilul, plângand tare în continuare, repeta aceeași frază. Și apoi am văzut ceva ce mi-a făcut după-amiaza super frumoasă. Mama s-a așezat ca piticul în fața lui Mircea și a început să îi explice cu argumente concrete cum că acela era locul lui. Și apoi a continuat:

Mama: Mircea dragă, știu că ești obosit și înfometat, mai avem 2 stații până acasă, mâncăm și ne culcăm da? Haide Mircea, chiar te înteleg, știu că ești foarte obosit. Nu e greșit să plângi, dar gandeste-te că ajungem imediat la tati acasă și ne culcăm cu toții,da?

Ca mai apoi să îl ia în brate, stând pe scaun și să îi explice din nou același lucru. Și Mircea a înțeles. N-a mai plâns, doar s-a uitat constant la doamna care se aruncase pe scaun. Fără să mai schițeze nimic. Săracul, probabil era doar bulversat, dar a înteles. Asta grație unui părinte cu atâta bună-voință și răbdare pentru copilul său.

Felul 2

Eram împreuna cu Cătă, Bubu și Alex la cafeneaua “La trenulețe” (alt articol despre acest local, splendid de altfel!). La 15 min. după noi se așează la masa din spatele nostru 2 familii cu 3 copii mici, de 5-6 ani. 10 minute a fost liniște, până s-au jucat cu trenulețele și au înțeles cum merge treaba pe acolo. După 10 minute au început să alerge prin tot localul, să ia capsatoarele de pe mese, să arunce cu ele unul în altul, să ia cartonașele de comenzi de pe mese, să arunce și cu ele, să țipe incredibil de tare. Ca să nu mai zic ca au mers și la mesele cu clienți să le “fure” la propriu cartonașele de pe mese, deși unii mai aveau nevoie de ele. Au venit și la noi, le-am explicat frumos că avem nevoie de ele. Au venit pe după mese, pe sub mese, să facă tot posibilul să le ia. Și a început din nou circul: capsatoare aruncate, luat ornamente de pe mesele de trenulețe și aruncat cu ele. Ce credeți că faceau părinții lor în acest timp? Beau ceai și râdeau. Timp de 15 min cât a durat tărăboiul, o dată nu i-am auzit să îi roage să stea liniștiți sau sa nu mai arunce cu lucruri (PS: au și stricat un capsator). Nu i-a interesat absolut deloc, ba chiar ospătarul și-a dat mai mult interes și s-a dus la copii să îi roage să stea liniștiți.

Tot tărăboiul a durat până ospătarul, calm, i-a rugat să plăteasca comanda și să părasească locația. (tot respectul, deja începuseră să mă enerveze și pe mine). Nu arunc cu vină în copii, sunt mici. Dar părinții lor? Absolut nicio atitudine, indiferență totală.

Vă salut,

Ema

 

Scrisoare pentru N.

copyright: Dragoș Asaftei via: facebook.com

copywrite: Dragoș Asaftei
via: facebook.com

Dragă N.,

A trecut ceva vreme de când nu am mai reușit să te aduc în prim planul vieții mele, dar trebuie să știi că este doar de imagine publică, te am în gândul meu mereu.

Dragă N, din nou,

Ești cel mai profund, trist și în același timp fericit lucru care mi se întâmplă. Vezi? Vorbesc la prezent pentru că pentru mine ești vie și plină de viată. Te iubesc.

Știi, am primit atâtea mesaje, n-aș putea să le număr la cât de multe sunt, de încurajare, de mulțumire, de tristețe, dar ele nu sunt pentru mine, sunt ale tale, te caracaterizează pe tine. Ești o curajoasă. Te iubesc.

N., pentru tine se schimbă lumea. Acum câteva zile au ieșit în stradă 50.000 oameni pentru tine. Recunosc, nu am fost, ți-am comemorat viața în fiecare seară de acasă și în fiecare minut din spital. Ba chiar nu de puține ori am plâns în metrou pentru tine. Te iubesc.

Știu că medicii au făcut tot ce le-a stat în putiință să ai o șansă să continui să iubești viața, niciun moment nu m-am îndoit de acest lucru. Sunt cei mai curajoși medici, prin tine îi iubesc și pe ei. Am toată încrederea că au fost alături de tine, medical vorbind, dar n-au avut timpul și posibilitatea să fie și altfel, nu îi condamn, trebuia să își facă meseria.

Nu sunt destule cuvinte să îți povestesc cum au trecut toate cele 3 săptămâni de când te-am întâlnit, dar fii sigură că nu a existat un moment să nu te am în gândurile mele. Ți-am zis că te iubesc?

Dacă viața ta n-a însemnat nimic până în acel moment, să știi că a dat sens vieții mele. Cred că suntem făcuți în această lume pentru a avea un impact puternic și bun asupra oamenilor, și unul dacă ar fi doar, ne-am fi îndeplinit scopul. Tu asta ai făcut. Dacă până acum n-ai știut de ce ești pe lumea aceasta, lasă-mă să îți spun ca eu sunt un alt om. M-ai schimbat. Mi-am deschis sufletul înaintea ta și vreau să șții că acolo a rămas.

Mulțumesc.

Cu drag,

un simplu om

Singurul moment de sinceritate

© Dragoș Asaftei

© Dragoș Asaftei

Am ales să scriu, deoarece la 3 zile după teroarea din Colectiv, încă nu am reușit să îmi descarc sufletul de ceea ce am văzut, dar nu numai, știu că prin intermediul acestui articol, veți vedea și mai real atrocitățile si luptele care se dau.

Vineri seara m-am pus devreme în pat și nu am mai deschis telefonul, în ideea să fie o seară în care să fiu doar eu cu cartea mea. Am dormit ca un bebeluș. În acea noapte au trecut nu mai puțin de 40 de ambulanțe prin fața blocului meu, iar eu nu am auzit niciuna, dar nici măcar una singură. Mă trezesc de dimineață la ora 6:30, fără să vreau. Verific ceasul și văd 5 mesaje pe telefon: “Ești bine?” “Ai aflat ce s-a întamplat?” “Sunteți bine cu toții?”. Și fără să am habar, fără să deschid facebook-ul întreb ce s-a întamplat. În 2 minute am aflat și în 10 minute eram ieșită din casă. Stau la 2 minute de Spitalul de Arși și fără să mă gândesc de 2 ori, am fugit efectiv din casă cu costumul de spital în ghiozdan.

Ajunsă acolo întreb la recepție unde pot fi de ajutor. Un polițist, după ce a aflat că sunt anul 5 și vreau să dau o mană de ajutor m-a alergat la propriu pe secția de ATI a spitalului. Nu voi descrie ce am văzut. Pe moment a fost un șoc. Vă voi povesti ce am trăit eu.

Am stat toată ziua, de la 7 până la 16:00 în picioare si am ajutat la pansat. Dă-mi comprese intermediare, deschide borcanul de F(am un lapsus cu numele substanței), desfă 2 de Gassolind, du-te la farmacie și ia apă distilată, dă-mi fașă mică, fasă mare, comprese mici, tartine (niște comprese ft ft mari). Într-o oră eram ca la fabrică, măinile mele munceau fără să mai primească comenzi.

La un moment dat am luat o pauză și m-am dus pe sectia de arși să “vizitez” pacienții, mentionez ca aceștia nu erau pe ATI. Și am întalnit-o pe EA, o să îi zicem N. (din motive de confidențialitate, literele pacienților nu sunt reale). Înfășurată din cap până la genunchi în feșe, cu fața umflată, incapabilă de orice mișcare. I-am dat apă, i-am dat de mâncare atât cât organismul ei a putut sa primească, i-am dat iar apă. Plângea. Mi-a spus că îi vine să se sinucidă de durere. Am intrebat o asistentă dacă i se mai pot face analgezice; mi-a zis ca nu, avea dozele maxime altfel ar fi intrat în șoc. M-a întrebat cât e ceasul și mi-a zis că dacă e mai puțin de 2, sa nu îi zic. Era 12:30 și i-am zis că e 3. Cel mai bun lucru pe care l-am putut face. Si plângea de durere și gemea, nu se putea zvârcoli de durere. Și atunci m-a rugat să vorbesc cu ea, sa îi spun tot ce îmi trece prin cap. M-am aștezat ca piticul lângă patul ei și am început să îi povestesc de mine, de pisica mea, de căței, de părinți, de colegi, de absolut tot ce îmi venea îmi minte. După o ora nu mai aveam idei și atunci am auzit cuvintele care nu vor ieși niciodată din mintea mea: Te rog nu te opri! Mi-a venit să cad în genunchi de durere și de suflet sfâșiat. Voiam să o iau în brațe, să încurajez, să fac ceva să îi fie mai bine. Singurul lucru pe care l-am putut face a fost să nu mă opresc.“Mi-e sete”. “Mă duc să îți caut un pai” “Te rog să nu lipsești mult, vino înapoi”. M-am întors și nu mai știam ce să fac. “Vrei să îți mut perna?” “Nu știu” “Vrei să mai mananci?” “Nu știu” “Cu ce pot să te ajut?” “Vreau să nu mă mai doară”.

Și am auzit un strigăt: Emaaaaaaaa, unde ești??? Ma striga asistenta de la pansamente. Vin-o repede încoace și ajută-mă. Și am lasat-o o vreme. Și de la capăt, comprese intermediare, Gassolind, feșe, de data asta cu lacrimi în ochi și în spatele pacienților.

M-am întors la N. Dormea. Era ca un copil după o zi lungă de joacă. Cu o față liniștită. Dormea liniștită. Fără dureri.

În salonul de langă le-am întalnit pe ELE: D., O. și I. Fete de vârsta mea, cu facultatea deabia absolvită, cu tot viitorul înainte. Țintuite la pat de durere și de șocul eventimentelor, care încercau să gasească ceva bun. “Noi suntem dintre ăia norocoși” obișuiau să zică. În acea dupa-amiaza le-am dat să manance, le-am ridicat pernele, le-am învelit, le-am ținut de vorbă. O gură de aer.

Am ajuns acasă frântă și n-am reușit să închid un ochi în noaptea aia. Te rog nu te opri. Cuvintele acestea sunau încontinuu în mintea mea. Vreau să nu mă mai doară.

A venit iar dimineața. Iar pansamente. De data aceasta cu baie pentru a putea fi luate mai ușor cele din ziua precedentă. Nu vă închipuiți ce dureri, ce voințe de fier au fetele mele. Au plâns, au râs, au înjurat, dar au stat cuminți la pansat. Și am luat-o de la capăt spre prânz. Mâncare, apă, perne, vorbe. Până am ajuns să dorească să povestească ce s-a întamplat. Le-am ascultat cu inima cât un purice, gata să izbunesc în plans în orice moment. Te rog nu te opri în mintea mea neîncetat.

Și m-am întors la N. să văd ce mai face, cum i-a fost peste noapte. Să vorbim din nou. Mai aveam idei ce să îi povestesc și încă puțină tărie de caracter să nu cad în genunchi. Am intrat în salon și am văzut-o stând pe diagonala patului, schimbată la față. M-am uitat către pieptul ei și atunci am știut. Nu o mai durea. 

Simt că o parte din minte a murit. Am iubit-o.

O parte din minte se gândește că fetele mele se vor face bine și peste jumătate de an vom ieși la plimbare să le sărbatorim lupta și victoria.

Cealaltă parte din mine este un monstru. Îmi vine să urlu de durere pentru ele și pentru chinurile prin care trebuie să treacă. Îmi vine să urlu că nu pot face nimic mai mult pentru ele. Mă simt neputincioasă. Voi merge zilnic la ele și le voi fi alături. Cu inima mereu alături de N., deși ne știam de câteva ore, voi lupta ca viața mea să însemne ceva în lumea aceasta

11220475_1213853991963149_736279625882321624_n

© Dragoș Asaftei

.